Întoarce-te acasă!
Cât de des te oprești din drumul tău să miroși o floare? Un boboc de trandafir ce abia s-a deschis? Tufa de iasomie din curtea blocului pe lângă care treci în drum spre serviciu?
Când ai admirat ultima oară, cu acea curiozitate de copil, un gândăcel, un tei înflorit sau un apus de soare?
Cât a trecut de când ai stat câteva minute, doar tu cu tine, în liniște, fără ecrane, fără gânduri, fără listă de lucruri urgente de făcut?
În ultima vreme caut să am din ce în ce mai multe astfel de momente în timpul unei zile. Ceea ce psihologii numesc stare de prezență sau mindfulness, eu le numesc clipe de reîntoarcere acasă. La mine acasă, în centrul meu. Acolo unde găsesc liniște, acceptare și iubire. Acolo unde nimeni nu mă grăbește, nu mă critică și nu îmi cere nimic.
A fost o vreme când treceam așa de grăbită prin viață, în căutarea fericirii, încât nu îmi dădeam seama că de fapt eu fugeam de ea.
Am crezut că fericirea vine după ce voi avea tot ceea ce îmi doresc: familie, casă, mașină, vacanțe în străinătate … știi tu … tot pachetul complet.
Însă nu a fost așa. De fapt m-am trezit într-o viață mult prea aglomerată și cu mult prea multe probleme ca să le pot face față.
Și în ciuda tuturor semnelor primite de la viață, si au fost destule, eu am continuat să fac mai mult și mai mult, fără pauze de relaxare, până într-o zi când corpul meu a zis: “STOP! Opreste-te! Nu mai pot! Schimbă ceva, altfel mă pierzi!”
În iarna lui 2015, m-am îmbolnăvit și am pășit cu un picior în cealaltă lume, însă se pare că nu era atunci momentul să plec. Așa că viața mi-a trimis niște oameni-îngeri care m-au tras înapoi în ultima clipă.
De atunci, am avut nevoie de 7 ani ca să accept că este nevoie de o schimbare. Și încă 3 ani ca să înteleg ce să schimb în mine și să reușesc să o și fac.
Corpul meu încă mai plătește datoriile de energie pe care le-am făcut până la 40 de ani. Deși este mult mai energic și mai echilibrat decât acum 10 ani, se văd pe el încă semnele ignoranței mele din trecut.
Îmi place să spun că am devenit o echipă: mintea mea împreună cu sufletul și corpul meu. Dacă sufletul aprobă și corpul e bine, merg mai departe cu ce vrea mintea. Dacă corpul nu e bine, mă opresc și am grijă de el. Degeaba mintea vrea, dacă corpul nu mai poate sau sufletul suferă.
Am învățat în ultimii ani, că nu trebuie să mă simt rău ca să mă opresc. Pot să fac o pauză și când mă simt bine, ca să îmi trag sufletul, cum bine spuneau bătrânii noștri. Când mintea se grăbește, să facă ce crede ea că trebuie sau ce vede în jur la alții, de multe ori sufletul rămâne în urmă și corpul fără energie.
Când mă opresc să miros o floare, de fapt ies din poveștile minții, și mă reîntorc în corp, în inimă. Aici mă reîncarc de fiecare dată cu energie, liniște și stare de bine. În astfel de momente, îmi simt corpul și îmi aud sufletul. Ei îmi spun ce le face bine și ce nu și dacă merg în direcția bună sau nu.
Acum nu mai caut fericirea. Pentru că am înteles ca ea vine la pachet cu tristețea, cu suferința. Trăim intr-o lume duala și ce urcă, trebuie să și coboare. Ca atunci când urcăm pe munte și ajungem pe vârf. Acolo ne bucurăm de priveliștea minunată însă nu putem rămâne acolo prea mult timp. Trebuie să coborâm și la un moment dat ajungem în depresiune. Nu întâmplător depresia are acest nume.
Acum caut liniștea și o viață mai simplă, așa cum au nevoie sufletul și corpul meu. Am înțeles, în sfârșit, că treaba mea este să am grijă de mine. Iar când eu sunt bine, am energia necesară ca să pot să fiu veselă, calmă, răbdătoare și de folos.
Așa că, dacă vine un moment când corpul sau sufletul tău doare, fă o pauză și caută liniștea. Atunci, și doar atunci, vei putea sta de vorbă cu sufletul tău și vei înțelege de ce ai ajuns în acel punct și ce ai de făcut ca să fii bine.
Atunci când vei începe să te oprești la fiecare floare de pe drum, doar ca să o miroși sau să îi faci o poză — chiar dacă asta îl scoate din sărite pe cel de lângă tine — vei ști că începi, și tu, să te întorci acasă.
