Nu ești vinovată!

… pentru că băiețelul tău mușcă la grădi când e supărat.

… pentru că a făcut copilul tău otită.

… pentru că cea mică a dezvoltat alergie la fân la 3 ani.

… pentru că adolescentul tău se poartă urât cu alți copii.

Nu ești vinovată pentru toate relele care se întâmplă copilului tău sau pentru tot ce face el! Înțeleg ce simți și ce gândești. Am zăbovit și eu ceva mai mult timp pe tărâmul vinovăției.

De mic copil am asociat greșeala cu învinovățirea. În acele vremuri, greșeala nu era acceptată, ba mai mult era taxată cu note mici la școală și cu dojeni sau pedepse din partea familiei. Așa de bine a intrat acest mecanism în subconștientul meu căci m-am învinovățit mai bine de 40 de ani pentru toate greșelile și eșecurile, reale și închipuite, ale mele sau ale altora, din viața mea.

La 14 ani m-am învinovățit pentru ca am greșit o problemă la olimpiada de fizică la faza județeană și de aceea nu am ajuns la națională. Am aflat ulterior că de fapt eu am avut punctaj de națională dar a fost selectat elevul de după mine pentru că părinții lui au avut ceva influență.

La 16 ani m-am învinovățit pentru că tatăl meu a murit iar eu visam de mult timp că se va întâmpla fără să zic nimănui. Dacă aș fi spus … Am aflat ulterior că propriile alegeri, conștiente sau inconștiente, influențate sau nu de alții, ne creionează viața, cu bucurii și suferințe deopotrivă. În plus fiecare din noi avem destinul nostru și “câtă aţă e pe mosor, atâta e“. Există ceva mai măreț și presus de noi, care ne influențează viața indiferent de ce crede sau vrea mintea noastră.

La 27 de ani m-am învinovățit pentru că nu reușeam să rămân însărcinată atunci când își planificase mintea mea să se întâmple. Am aflat ulterior că şi sufletul e cel care alege când și dacă să vină într-o familie și nu doar părinții. În plus starea de sănătate și energie a corpului părinților are un cuvânt greu de spus în această privință.

La 29 de ani m-am învinovățit pentru că fetița mea nu a putut să se întoarcă cu capul în jos în burtică și am fost forțată de medic să accept să nasc prin cezariană deși îmi doream enorm să nasc natural. Am aflat ulterior că mama poartă copilul însă rezultatul final nu îi aparține. Iar fiecare suflet are destinul lui, cu provocările și suferințele lui, care se manifestă în viața lor și prin părinți.

Iar după ce am devenit mamă, m-am învinovățit pentru toate problemele de sănătate și comportament ale copiilor mei. Vedeam eșecuri și greșeli în tot ceea ce făceam pentru ei. Am aflat ulterior că, de fapt, până la vârsta adultă, eu nu învățasem și nu fusesem învățată ce nevoi reale are propriul meu corp și suflet, cu atât mai puțin ale unui bebeluș. Însă aveam niște pretenții uriașe ca totul să fie bine cu ei și cu mine! În plus, la umbra vinovăției, nu reușeam să văd că existau și lucruri bune, de fapt mult mai numeroase decât cele pe care le consideram rele, iar acestea din urmă nu erau chiar așa grave cum mi se păreau.

Câtă vinovăție poate să încapă în mintea și în sufletul unei femei? Multă. Prea multă. Și când prea mult devine mult prea mult, femeia începe să somatizeze. Corpul fizic pierde enorm de multă energie cu fiecare gând de vinovăție adunat de-a lungul anilor și la un moment dat se îmbolnăvește. Nu-i de mirare că la 33 de ani am clacat fizic si psihic. Am intrat în epuizare fizică majoră cu insomnie severă și sindrom depresiv-anxios.

Căutările mele din ultimii ani m-au ajutat enorm să fac pace cu acea parte din mine care se învinovățea pentru tot si toate. Nu am sa uit niciodată ce mi-a spus Magda, unul din ghizii mei și trainer de NLP: “Andreea, te-ai suit pe scaunul lui Dumnezeu. Dă-te jos!”.

Am înțeles, într-un final, că eu am partea mea de făcut ca mamă și nu doar că pot, dar trebuie să învăț să o fac din ce în ce mai bine, însă rezultatul final nu îmi aparține. Există ceva mai măreț și mai presus de mine care impactează viețile tuturor. Treaba mea, așa cum mereu mi-a repetat și Sorina, este să învăț cum să îmi păstrez energia corpului fizic și liniștea sufletească într-o lume mereu în schimbare și care nu îmi vrea mereu binele.

Fiecare copil al meu, are propriul lui destin, propriul rol unic pe care îl joacă în această viață, cu provocările și suferințele lui, cu bucuriile și frumusețile lui. Iar o parte din experiențele și lecțiile lui de viață le primește prin mine, ca mamă. O mamă imperfectă, cu părți bune și părți mai puțin bune, care uneori reușește și alteori greșește, care învață, cot la cot alături de copiii ei și prin ei, să fie un pic mai bună decât a fost ieri. Creștem împreună.

Succesul eșecului meu ca mamă este faptul că am învățat cum să am grijă de corpul și sufletul meu. Și astfel pot să îmi învăț copiii să facă la fel când vor dori ei asta. În plus acum pot să dau mai departe cunoașterea mea prin această pagină web și prin webinariile pe care le organizez.

Acum știu ce e de făcut ca băiatul meu să nu mai facă otită sau fata mea să nu mai aibă reacții alergice la fân. Însă dacă eu știu nu e suficient. Trebuie și copiii mei să știe și să aleagă să respecte legile corpului lor fizic ca să fie sănătoși. Eu pot să îmi fac partea mea. Dar și ei trebuie să își facă partea lor. Iar rezultatul final nu mai depinde de niciunul din noi pentru că mai trebuie să permită și cel de sus.

Cu siguranță voi mai face multe greșeli la viața mea. Din unele voi învăța mai ușor (o cană spartă), din altele mai greu (o ceartă cu adolescenta). Însa de acum înainte le voi vedea pe fiecare în parte ca oportunități de învățare, creștere și trezire și nu motive ca să mă învinovățesc iar, că nu am știut, nu am putut sau nu am făcut mai mult.

Dacă ai ajuns să citești acest rânduri, înseamnă că a sosit momentul să nu te mai învinovățești nici tu! Iertarea, iubirea și acceptarea nu va veni niciodată din exterior ci doar din interiorul tău. De la tine! Gândește-te la cel mai mare eșec al tău și pune-ți întrebarea: Care este succesul eșecului meu, fie el real sau închipuit? Întotdeauna există cel puțin unul pentru că eșecurile sunt cele care te-au ajutat să crești, să fii ceea ce ești azi: o variantă mai bună a ta. Apoi scrie-l în comentariu mai jos ca să rămână scris!

PS: În poză este trandafirul care mă întâmpină mereu la ieșirea din bloc și de al cărui parfum mă bucur în fiecare zi de vară când ies afară. Miroase divin, foarte asemănător cu soiul pentru dulceață. Trandafirul simbolizează iubirea necondiționată, iubirea divină. Iubirea după care toți tânjim!